Public vs. privat

Într-un mod generalizat, companiile care emit valori mobiliare se divizează în două categorii:

  1. publice (numite de asemenea “companii deţinute public” sau “companii deschise”) şi
  2. private (numite de asemenea “companii deţinute privat” sau “companii închise”).

Pînă la finele anului 2007, Legea privind societăţile pe acţiuni urma această logică, divizînd societăţile în cele de tip deschis şi cele de tip închis. Începînd cu 2008 din lege este exclusă divizarea pe criteriul deschis/închis, şi este stabilită o modalitate nouă de clasificare a societăţilor.

La modul direct, legea nu face clasificări şi probabil unei persoane neiniţiate îi va fi dificil să depisteze noile tipuri de societăţi pe acţiuni. Prima categorie de societăţi – pretinse a fi societăţi publice – poate fi găsită în art.2 alin. (2). Celelalte categorii urmează să fie deduse sau intuite. În acest fel obţinem o clasificare cît se poate de deocheată sofisticată:

  1. societăţi care corespund unuia din criteriile prevăzute la art.2 alin.(2) – am putea deduce că acestea preiau statutul companiilor publice;
  2. societăţi care nu corespunde unuia din criteriile prevăzute la art.2 alin.(2) – o analogie a companiilor private;
  3. societăţi care pînă la finele anului 2007 au fost constituite ca societăţi de tip închis – un statut incert, cînd compania poate fi considerată publică în unele situaţii şi privată în altele.

Divizarea companiilor în publice şi private nici pe departe nu este una formală. O companie publică este supusă unor reglementări rigide, fiind obligată să publice diverse rapoarte specializate, să respecte cerinţe speciale privind ofertele şi tranzacţiile cu valorilor mobiliare.

Apropo, este motivat şi înţeles interesul statului de a face transparente unele companii şi de a supraveghea operaţiunile cu valorile mobiliare ale acestora. Să nu uităm însă că autorităţile statului sunt primele în categoria instituţiilor de interes public. Statul obligă companiile să fie transparente, şi în acest sens stabileşte cerinţe într-adevăr rigide, dar “uită” să facă acelaşi lucru pentru propriile instituţii. Dar să lăsăm această problemă pe seama specialiştilor în drept constituţional sau administrativ şi să revenim la tipul companiilor pe piaţa de capital.

Din nou, divizarea companiilor în publice şi private nu se face la întîmplare. Dacă vom analiza practicile şi legislaţia altor state, vom vedea că o companie se consideră publică dacă întruneşte cel puţin una din următoarele 2 cerinţe:

  1. valorile mobiliare ale acesteia sunt vîndute/plasate prin intermediul ofertei publice;
  2. valorile mobiliare ale acesteia sunt tranzacţionate la o bursă de valori (sau, într-un sens mai extins, pe o piaţă reglementată).

Această normă admite şi unele excepţii. Chiar dacă formal o companie întruneşte prima cerinţă, compania nu va fi considerată publică în cazul în care valorile mobiliare sunt vîndute doar investitorilor calificaţi sau dacă valoarea totală a emisiunii de valori mobiliare este mai mică de o anumită limită (spre exemplu, mai puţin de 50000 euro).

Cumulate, cele 2 cerinţe de mai sus formează un singur criteriu – o companie va deveni publică, dacă valorile mobiliare ale acesteia sunt deţinute (sau urmează a fi deţinute) de un număr mare de persoane.

Să raportăm acest criteriu la legislaţia RM. Legea privind societăţile pe acţiuni include o societate pe acţiuni în categoria companiilor publice, dacă societatea în cauză:

  1. are capital social în mărime de cel puţin 500000 lei şi un număr de 50 şi mai mulţi acţionari;
  2. are emise valori mobiliare care se cotează pe piaţa bursieră;
  3. este bancă comercială, companie de asigurare, fond de investiţii, fond nestatal de pensii, societate pe acţiuni în proces de privatizare sau societate pe acţiuni care a plasat public valori mobiliare în perioada de circulaţie a acestora;
  4. este calificată ca entitate de interes public de legislaţia în vigoare.

Primele două puncte corespund practicilor internaţionale. Punctul 4 nu este dezvoltat de “legislaţia în vigoare” şi respectiv nu aduce în categoria companiilor alte societăţi pe acţiuni, dar este o normă volitivă, imprevizibilă şi periculoasă. Partea finală din punctul 3 la fel poate fi considerată conformată practicilor internaţionale, dat fiind faptul că se referă la ofertele publice (în cazul în care ignorăm expunerea complet nepotrivită a acestor prevederi).

Obiecţiile principale se referă la prima parte a punctului 3, care include societatea pe acţiuni în categoria companiilor publice, aplicînd ca criteriu genul de activitate al societăţii în cauză. Este o abordare greşită şi contrară practicilor internaţionale.

Din punct de vedere al pieţei de capital (iar divizarea companiilor în publice şi private este un element al pieţei de capital) genul de activitate al companiei este irelevant. O companie poate activa în domenii de importanţă socială sau de utilitate publică, poate desfăşura activităţi cu un randament înalt de profitabilitate, poate oferi servicii şi produse solicitate pe larg, etc. Această companie nu va fi considerată publică, dacă valorile mobiliare ale acesteia sunt deţinute de un cerc îngust de persoane.

Cu siguranţă vom auzi voci care se vor întreba: oare nu este de interes public o instituţie financiară care acumulează mijloace băneşti sub forma depozitelor de la un număr mare de persoane? Oare nu este de interes public o companie de asigurări care acumulează mijloace băneşti sub forma poliţelor de asigurare de la un număr mare de persoane?

De fapt, sunt nişte întrebări-capcană, care dovedesc lipsă de cunoştinţe în domeniu sau intenţia de a manipula cu argumente fictive. Sigur că o instituţie financiară şi o companie de asigurări prezintă interes pentru public; sigur că publicul va fi interesat să cunoască datele ce reflectă situaţia internă a acestora. În cazurile de faţă nu putem vorbi despre un interes public în sensul pieţei de capital, ci în sensul unui interes privit în lumina pieţei bancare şi a pieţei asigurărilor.

O instituţie financiară care acumulează depozite este obligată să publice rapoarte specializate în temeiul legislaţiei bancare. În mod similar activează o companie de asigurări. Raportările specializate stabilite de legislaţia bancară/asigurărilor răspund interesului pe care îl are publicul faţă de activitatea de acumulare a depozitelor şi de vînzare a poliţelor, iar o dezvăluire a informaţiilor în condiţiile impuse de legislaţia pieţei de capital este inutilă şi nemotivată.

Să totalizăm acest gînd. O companie devine publică, în sensul pieţei de capital, dacă există un interes public (în masă) care vizează valorile mobiliare ale acestei companii. Dacă însă interesul public ţine de serviciile şi produsele unei companii, atunci acesta va fi privit din punctul de vedere al legislaţiei care reglementează activitatea companiei. Se pare că legislaţia RM în domeniul societăţilor pe acţiuni dovedeşte o neînţelegere a acestei situaţii şi comite o eroare deranjantă pentru societăţile pe acţiuni, forţîndu-le să devină publice.

Soluţia este evidentă şi elementară: din Legea privind societăţile pe acţiuni urmează să fie excluse prevederile care atribuie o societate pe acţiuni în categoria companiilor publice, avîndu-se ca criteriu genul de activitate al acesteia.

4 comentarii la „Public vs. privat”

  1. Alexandru,
    In legea Conabilitatii (Nr. 113 din 27.04.2007) putem gasi o definitie a notiunii “entitate de interes public” si anume:
    entitate de interes public – entitate care are importanţă semnificativă pentru public datorită domeniului (tipului) de activitate, mărimii sale sau numărului de angajaţi, de clienţi şi reprezintă o instituţie financiară, un fond de investiţii, o companie de asigurări, un fond nestatal de pensii, o societate comercială, acţiunile căreia se cotează la Bursa de Valori a Republicii Moldova, precum şi alte entităţi care deţin o poziţie dominantă pe piaţă depăşind limitele a două din următoarele trei criterii pentru ultimele două perioade consecutive de gestiune precedente:
    – totalul veniturilor – 120 milioane de lei;
    – totalul bilanţului contabil – 60 milioane de lei;
    – numărul mediu scriptic al personalului în perioada de gestiune – 500 de persoane;
    Presupun ca Legea SA se referea anume la aceasta definitie data de Legea Contabilitatii.

  2. Eduard, cînd se elaborau amendamentele care au exclus tipurile de SA închis şi deschis, se propunea ca în Legea SA să fie introdusa noţiunea „societate de interes public”. Mai tîrziu s-au dezis de această idee tocmai din motivul că noţiunea era inclusă în Legea contabilităţii.

    Noţiunea din L contabilităţii este cunoscută şi ea doar confirmă cele scrise de mine: interesul public pentru o companie trebuie privind din diferite puncte de vedere. Admit ca din punct de vedere a legislaţiei contabile o societate devine de interes public dacă desfăşoară anumite activităţi. Însa in acest caz compania va face raportările de rigoare şi va îndeplini alte cerinţe conform legislaţiei în domeniul contabilităţii. E tocmai ceea ce scriam despre instituţii financiare si companii de asigurări.

    Asta şi este disproporţia: compania este de interes public în sensul legii contabilităţii, dar trebuie să raporteze în temeiul legislaţiei privind piaţa de capital (suplimentar rapoartelor ce ţin de L contabilităţii).

Lasă un răspuns: